Bogățiile trupului

Undeva prin lumea asta, o mamă își trimise băiatul să cumpere ceva de la magazinul din colț. Pe drum, lângă o piață, micuțul zări un bătrân, stingher, în haine ponosite, care parcă aștepta ceva. Privea fără țintă și zâmbea..., părea rupt de realitate. Lumea care trecea îi lăsa câte ceva, bani sau mâncare, după posibilități.

Copilul se opri în dreptul lui, iar bătrânul în haine ponosite tresări..., îi zâmbi și-l întrebă:

-„Ce faci copil frumos?”

-„De unde știi că sunt frumos?”

-„Știu! Și apoi toți copiii sunt frumoși!”

-„Mă duc să cumpăr ceva.”

-„Du-te, și când te întorci să treci pe le mine!”

Copilul așa făcu.
Bătrânul când simți că este lângă el îi întinse mâna și o porniră amândoi.
Lumea îi privea mirată: un copil bine îmbrăcat, lângă un bătrân zdrențuros...

-„De ce se miră lumea când ne vede împreună?” - întrebă copilul.

-„Lumea nu știe; lumea nu știe că eu sunt cel mai bogat om!” răspunse bătrânul

-„Cum așa? Văd că ești îmbrăcat ca un cerșetor!”.

-„Nu judeca pe nimeni după cum este îmbrăcat! Eu îți spun că sunt cel mai bogat om pentru că am urechi și aud, am ochi și văd, am mâini să mă hrănesc, am picioare să mă deplasez și mintea integră ca să pot gândi, înțelegi?”

-„Ha, ha, ha,”- râse copilul, „Păi toți le avem, asta înseamnă că ești bogat?”

-„Da, puțini sunt conștienți de acest lucru: că nu în bani se măsoară bogăția...
Îți dai seama, tu, cât ești de bogat dacă:
- ai două picioare întregi cu care să te deplasezi acolo unde sufletul tău vrea?
- ai două mâini viguroase cu care să apuci, să scrii, să te îmbraci, să înoți în ape răcoroase, să îmbrățișezi, și să legeni un copil?
- dar, mai ales, să ai doi ochi sănătoși cu care să vezi toate frumusețile acestei lumi; să vezi soarele răsărind, chipul iubitei și surâsul mamei?
- și două urechi cu care să auzi muzica cuvintelor...
Copile drag, oamenii nu știu cât sunt de bogați! Și toate aceste bogății le poartă cu ei, pentru că ele îi alcătuiesc: nu e necesar să le depoziteze în seif sau în bănci.
Înțelegi, copile, că te-ai născut bogat?"

-„Dar tu de ce cerșești, dacă ești atât de bogat precum spui?”

-„Eu nu cerșesc, eu doar țin companie soarelui... În fiecare dimineață, soarele bate la ușa case mele, deși, ferestrele sunt deschise. Intră în casă și toată lumina și căldura lui îmi inundă cele patru camere. Sunt atât de bucuros că soarele a ales să intre și în casa mea!”

-„Dar unde este casa ta?” - întrebă curios copilul. Te-am văzut stând pe o piatră în piață.”

-„Heei, casa mea este aici, înlăuntrul meu, uite!- și luă mâna copilului și-o duse în partea stângă a pieptului. Simți ce caldă e?”

-„Da, și pulsează!”

-„Casa mea se cheamă inima și se bucură că ai atins-o cu mâna ta! Hai cu mine să-ți arăt ceva!”

Și o porniră amândoi.
Copilul mergea alături de cerșetor, și mâna lui mare și caldă îi dădea siguranță, deși nu-l cunoștea; astăzi îl văzuse pentru prima oară, dar îl simțea atât de aproape, de parcă făcea parte din familie.
Ajunseră în parc.

-„Hai să ne așezăm pe o bancă, aici, sub copacul acesta", spuse bătrânul. Așa, închide ochii și respiră adânc, ce simți?”

-„Hmm..., miroase a flori de salcâm!”

-„Bravo, ai ghicit, a înflorit salcâmul, așa este!"

-„A înflorit salcâmul, a înflorit salcâmul!”, striga copilul bătând din palme de bucurie, tocmai când, pe lângă banca lor trecea un călător grăbit.

-„Ce glumă bună”, mormăi în barbă călătorul, „Doar suntem în noiembrie, iar salcâmii înfloresc primăvara!”, și-și văzu, grăbit, de drum.

-„Vezi copile, spuse batranul, ți-am spus că oamenii nu știu cât sunt de bogați; au uitat să se bucure: deși au ochi, nu văd, deși au nas, nu miros, nu simt că salcâmul a înflorit a doua oară. Nu mai au timp să simtă, să vadă, să audă. Merg cu capul în pământ, preocupați să facă cât mai mulți bani, trecând astfel, orbi și surzi, pe lângă minunile vieții. Au sărăcit!”

Se ridicară și o porniră pe alee spre casa copilului.
La capătul parcului era un cerșetor, orb, în cârjă.
Bătrânul lăsă în căciula milei tot avutul său:
-„În dar ai luat, în dar să dai copile, să dai din „bogația” ta și celor care au într-adevăr nevoie!”, spuse bătrânul și se depărtă fericit, bogat în sinea lui.

Copilul cum ajunse acasă, se duse repede în camera lui, își luă pușculița cu bani, o sparse, luă banii și plecș în grabă spre piață.
Dărui, cu mâinile lui, bănuții săracilor.

La întoarcere mama îl certă:
-„Ce-ai făcut? Ți-ai dat toți banii dăruiți de mine pentru leagănul pe care ți-l doreai, la cerșători?”

-„În dar ai luat, în dar să dai ... mamă, iar eu sunt foarte bogat!!! Mă am pe mine! Ce-mi mai trebuie leagăn când am două picioare zdravene cu care pot să alerg, să mă joc?!”

Copilul descoperise bogățiile trupului său, iar în casa sufletului aveau să se strângă o mulțime de alte comori.

autor: Mihaela BĂLĂCEANU